Cum a aratat politica externa in perioada comunista?

Publicat: Expresul
politica externa in perioada comunista

Fundamentele politicii externe in perioada comunista

In perioada comunista, politica externa a fost fundamentata pe ideologia marxist-leninista, care a ghidat relatiile internationale ale statelor comuniste. Aceasta ideologie promova solidaritatea internationala intre statele socialiste si sprijinirea miscarilor de eliberare nationala din tarile colonizate sau subdezvoltate. Un aspect-cheie al politicii externe comuniste a fost antagonismul fata de tarile capitaliste, in special Statele Unite, vazute ca principalul adversar ideologic.

La nivel institutional, politica externa era controlata de Partidul Comunist, iar Ministerul Afacerilor Externe functiona mai degraba ca un executant al directivelor de partid. Deciziile politice erau centralizate, iar diplomatia era subordonata obiectivelor interne ale regimului, cum ar fi consolidarea puterii si supravietuirea regimului.

Un exemplu notabil al politicii externe comuniste este Pactul de la Varsovia, o alianta militara formata in 1955 ca raspuns la NATO. Acest pact a servit nu doar ca un mijloc de aparare colectiva, dar si ca un instrument de control al Uniunii Sovietice asupra tarilor din blocul estic. Specialistul in studii est-europene, Mark Kramer, subliniaza ca Pactul de la Varsovia a fost utilizat in mod repetat pentru a interveni militar in tarile membre care incercau sa se indeparteze de linia sovietica, cum ar fi Cehoslovacia in 1968.

Relatia cu Uniunea Sovietica

In perioada comunista, relatia cu Uniunea Sovietica a fost definitorie pentru multe state din Europa de Est. Uniunea Sovietica era vazuta nu doar ca un aliat, ci si ca un protector si, in multe cazuri, un supraveghetor strict. In schimbul loialitatii politice si ideologice, statele comuniste primeau sprijin economic si militar.

In anii ’50 si ’60, aceasta relatie a fost caracterizata printr-o apropiere stransa, in special in cadrul Pactului de la Varsovia si Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Cu toate acestea, relatia nu a fost lipsita de tensiuni. De exemplu, Romania sub conducerea lui Nicolae Ceausescu a incercat sa urmeze o politica externa mai independenta, refuzand sa participe la interventia din Cehoslovacia din 1968. Un alt moment de tensiune a fost in 1961, cand Albania a rupt relatiile cu Uniunea Sovietica, alaturandu-se sferei de influenta a Chinei.

Uniunea Sovietica a avut un rol crucial in evolutia politica si economica a tarilor satelit. De exemplu, in Polonia, guvernul comunist a fost sustinut de interventii sovietice directe, precum in 1956 si 1981, cand au avut loc proteste masive impotriva regimului comunist. In Bulgaria si Ungaria, Moscova a sprijinit guvernele comuniste cu resurse economice considerabile, in special in perioada planului cincinal.

Sprijinirea miscarilor de eliberare nationala

Un aspect important al politicii externe comuniste a fost sprijinirea miscarilor de eliberare nationala din tarile in curs de dezvoltare. Aceasta politica a fost influentata de dorinta de a extinde influenta ideologica a comunismului la nivel global si de a crea noi regimuri aliate in lumea a treia.

Uniunea Sovietica si statele satelit au sustinut financiar si logistic numeroase miscari de eliberare in Africa, Asia si America Latina. De exemplu, Uniunea Sovietica a oferit asistenta militara si economica Frontului de Eliberare Nationala din Algeria, Congresului National African din Africa de Sud si miscarii FMLN din El Salvador. La randul ei, Cuba, sub conducerea lui Fidel Castro, a fost extrem de activa in sprijinirea miscarilor de eliberare din Angola si Etiopia.

  • Assistance to the MPLA in Angola during the civil war.
  • Support for the Viet Cong in Vietnam during the Vietnam War.
  • Assistance to the Sandinistas in Nicaragua during the civil conflict.
  • Support for the PAIGC in Guinea-Bissau in their fight for independence from Portugal.
  • Backing of the Eritrean People’s Liberation Front in their struggle against Ethiopian rule.

Aceste interventii nu au fost doar ideologice, ci si strategice, avand scopul de a contracara influenta occidentala si de a castiga aliati in regiunile in curs de dezvoltare. Studiile arata ca in anii ’70, Uniunea Sovietica cheltuia intre 2-3 miliarde de dolari anual pentru a sprijini aceste miscari, conform istoricului Odd Arne Westad.

Politica de nealiniere

Desi majoritatea tarilor comuniste erau aliniate cu blocul estic condus de Uniunea Sovietica, au existat si exceptii notabile care au urmat o politica de nealiniere. Un exemplu important este Iugoslavia sub conducerea lui Josip Broz Tito. Dupa despartirea de Uniunea Sovietica in 1948, Tito a ales sa urmeze o cale independenta, devenind unul dintre fondatorii Miscarii de Nealiniere, alaturi de lideri precum Jawaharlal Nehru din India si Gamal Abdel Nasser din Egipt.

Miscarea de Nealiniere a fost formata in 1961 si a reprezentat o platforma pentru tarile care doreau sa evite alinierea cu oricare dintre marile blocuri de putere: NATO sau Pactul de la Varsovia. In cadrul acestei miscari, Iugoslavia a incercat sa pastreze relatii echilibrate atat cu Occidentul, cat si cu Uniunea Sovietica, beneficiind de ajutoare economice din ambele parti.

Un alt exemplu de politica de nealiniere este China sub conducerea lui Mao Zedong. Dupa ruptura sino-sovietica din anii ’60, China a adoptat o politica externa care cauta sa evite alinierea cu ambele superputeri. In acest context, China a urmat propria sa doctrina de sprijinire a miscarilor revolutionare, dar cu un accent mai mare pe independenta nationala si autarhie.

Politica de nealiniere a permis acestor tari sa dezvolte o diplomatie mai flexibila si sa participe activ la organizatii internationale, fara a fi constranse de aliantele militare. Aceasta a fost o abordare pragmatica, care a permis acumularea de resurse si diminuarea presiunilor externe.

Evolutia relatiilor economice

Relatiile economice in perioada comunista au fost marcate de o puternica coordonare intre tarile blocului estic, in cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Acesta a fost infiintat in 1949 pentru a coordona planificarea economica intre tarile membre si pentru a promova schimburile comerciale intre ele. CAER a facilitat specializarea industriala a diferitelor tari membre, bazata pe resursele si capacitatile lor.

De exemplu, Romania a primit sarcina de a dezvolta industria chimica si petroliera, in timp ce Ungaria s-a concentrat pe industria alimentara si electronica. Bulgaria a devenit un important producator agricol, iar Germania de Est a fost lider in industria de masini si echipamente. Acest sistem a dus la o interdependenta economica puternica intre tarile membre, dar a creat si tensiuni in ceea ce priveste echilibrul comercial si dependenta de importuri.

Cu toate acestea, CAER a avut rezultate mixte. In timp ce a facilitat cresterea economica in unele domenii, a fost, de asemenea, un factor de stagnare economica in altele, din cauza planificarii centralizate si a lipsei de inovatie. Specialistul in economie sovietica, Alec Nove, a argumentat ca, desi CAER a contribuit la industrializarea tarilor membre, a esuat in a stimula eficienta si productivitatea pe termen lung.

In anii ’70 si ’80, pe masura ce blocul estic a incercat sa se deschida spre pietele internationale, relatiile economice externe s-au diversificat, cu unele tari incercand sa atraga investitii si tehnologii din Vest. Aceasta schimbare a fost, insa, limitata de constrangerile politice si ideologice ale regimurilor comuniste.

Diplomatia culturala si propaganda

In perioada comunista, diplomatia culturala si propaganda au fost instrumente esentiale ale politicii externe. Acestea au fost utilizate pentru a promova imaginea pozitiva a comunismului si pentru a influenta opinia publica internationala in favoarea tarilor socialiste.

Statele comuniste au organizat expozitii culturale, festivaluri de film si turnee de ansambluri artistice in strainatate, in incercarea de a demonstra superioritatea culturala si artistica a sistemului socialist. De exemplu, Festivalul Mondial al Tineretului si Studentilor, organizat de Federatia Mondiala a Tineretului Democratic, a fost un eveniment major care a avut loc in diferite orase de-a lungul decadelor, atragand mii de participanti din intreaga lume.

Propaganda politica a fost, de asemenea, o componenta importanta a politicii externe. Uniunea Sovietica si statele aliate au utilizat mass-media controlata de stat pentru a raspandi mesaje propagandistice, atat in tara, cat si in strainatate. Publicatiile in limbi straine, cum ar fi "Sputnik" si "Novosti", au fost distribuite pe scara larga pentru a contracara influenta presei occidentale.

Radio-ul a fost un alt mijloc de propaganda eficient. Emisiunile in limbi straine, difuzate de Radio Moscova si alte posturi de radio din blocul estic, au tintit audiente din tarile occidentale si din lumea a treia, incercand sa atraga sustinatori pentru cauza comunista.

Cu toate acestea, diplomatia culturala si propaganda nu au fost intotdeauna eficiente. Pe masura ce razboiul rece a avansat, scepticismul fata de mesajele comuniste a crescut, iar multe dintre initiativele de propaganda au fost percepute ca fiind exagerate sau neautentice. Acest lucru a subliniat limitele puterii soft intr-un context geopolitic dominat de conflicte si rivalitati ideologice.

Aspecte finale ale politicii externe comuniste

Politica externa in perioada comunista a fost complexa si variata, modelata de factori ideologici, strategici si economici. Desi a fost dominata de antagonismul fata de Occident si colaborarea stransa cu Uniunea Sovietica, au existat si exemple de tari care au incercat sa urmeze cai independente sau sa se alinieze cu alte blocuri.

Un aspect notabil al politicii externe comuniste a fost incercarea de a combina instrumentele de putere dura, cum ar fi interventiile militare si sprijinul material, cu cele de putere soft, ca diplomatia culturala si propaganda. Aceasta combinatie a avut succes in anumite contexte, dar a esuat in altele, mai ales cand a fost confruntata cu provocari interne si externe.

In final, prabusirea blocului comunist la sfarsitul anilor ’80 si inceputul anilor ’90 a aratat limitele sistemului comunist si ale politicii sale externe. Schimbarile politice si economice din tarile blocului estic au dus la o reconfigurare a relatiilor internationale si la o reorientare spre integrarea in sistemul global dominat de democratiile liberale si economiile de piata.

Analistii contemporani, precum Stephen Kotkin, profesor de istorie sovietica la Universitatea Princeton, sustin ca politica externa comunista a fost adesea constransa de rigiditatea ideologica si de incapacitatea de a se adapta rapid la schimbarile globale. Aceasta evaluare subliniaza importanta flexibilitatii si a adaptabilitatii in relatiile internationale moderne.

Articole Asemanatoare