AŞA CUM AMINTEAM, „VOPSITUL” S-A FĂCUT CUNOSCUT ÎN LUMEA FOTBALULUI DUPĂ REVOLUŢIE. Numit preşedinte de club la Universitatea, actualul samsar de fotbalişti a reuşit să pună pe butuci un club bine adminstrat de predecesorii săi. L-a vândut pe Gică Popescu şi numai el ştie pe ce sumă, deşi la acea vreme s-a vehiculat ba un milion de dolari, ba două milioane, însă un singur lucru era cert: în timp ce conturile Universităţii scădeau cele ale familiei Popescu creşteau simţitor. Profitând de titlul cucerit în primul sezon al primei ligi fără ampreta ceauşistă şi de o echipă formată cu greu de-a lungul a patru ani, cu eventul în buzunar şi cu titluri de campion la toate nivele seniori, tineret şi juniori, deci beneficiind de o adevărată uzină de fotbal, Marcel Popescu a implicat Ştiinţa în primul scandal de corupţie la acea vreme. Şi asta ştiute fiind pariurile făcute de acesta la returul de C.C.E. de la Limasol cu Apolon.

RUŞINEA ABĂTUTĂ ASUPRA CRAIOVEI DUPĂ 2-0 LA CRAIOVA, SĂ PIARDĂ CU 0-3 în faţa unei echipe cipriote venită din lumea a treia a fotbalului european, a fost parcă începutul blestemului care s-a abătut asupra echipei de suflet a tuturor oltenilor. Dacă în acele vremuri ar fi existat DNA, spaima tuturor afaceriştilor de carton şi nu numai din zilele noastre, Marcel Popescu ar fi fost poate primul „laureat” cu premiul de încarcerare. A avut noroc, dar poate mai mult decât el a avut Universitatea care a scăpat de preşidenţia sa. Asta nu înainte de a falimenta clubul  şi a păpa banii încasaţi pe Gică Popescu.

CU TRECEREA TIMPULUI, „BĂI, VOPSITULE” A URMAT O NOUĂ CARIERĂ, CEA DE IMPRESAR DE FOTBALIŞTI. Asta nu înainte de a-şi pune semnătura şi pe vânzarea celui de-al doilea club ca valoare din Bănie, Electroputere. Slabul manageriat a făcut din echipa uzinelor producătoare de locomotive dintr-o formaţie de cupe europene să se zbată în liga secundă şi mai apoi să ajungă pe mâna fraţilor Mihăilescu şi spre desfiinţare. Ingenios în ce priveşte afacerile propriului buzunar, dar şi cu destulă dibăcie, „băi, vopsitule” s-a adaptat oricărei situaţii de criză şi a ales să devină samsar de jucători. S-a dat bine pe lângă fosta gheată de aur a Europei, Radion Cămătaru, ajuns impresar. A lucrat pe lângă acesta până într-o dimineaţă când i-a furat un jucător. Mai exact, a transferat un jucător aflat sub contract cu Radion Cămătaru şi dus a fost. Cu banii încasaţi şi-a luat licenţă de impresar şi a început să urce pe scara ierarhică a samsarilor din România.

DEBUT CA IMPRESAR NU A FOST TOCMAI ROZ PENTRU MARCEL. A dat-o în bară cu nişte pseudo-jucători aduşi Ştiinţei în 2002, dar a perseverat şi a ajuns în topul impresarilor, evident nu fără a călca pe cadavre. Aşa s-a făcut că a ajuns să mai dea o lovitură Universităţii când a mai ţepuit un asociat în cazul australianului Mc Kain. A fost o nouă dovadă de „iubire” pentru Universitatea, dar scopul scuză mijloacele, buzunarul propriu era mult mai important decât o amărâtă de echipă precum cea alb-albastră. Deşi jucătorul nu îi aparţinea a făcut în aşa fel încât să-l „deturneze” spre FC Naţional.

ÎNTRE TIMP, DIN ŢEAPĂ-N ŢEAPĂ, IMPRESARUL MARCEL POPESCU a continuat să lovească în clubul  care l-a lansat în fotbal. Ajuns la Cluj, la CFR, ori de câte ori a avut ocazia nu a stat pe gânduri să calce în picioare emblema Universităţii Craiova. Nimic nou însă, pentru că acesta este caracaterul lui Marcel Popescu. Dacă a ajuns la un moment dat să-l ponegrească pe Sorin Cîrţu, antrenorul care practic l-a băgat în fotbal şi nu oriunde ci la un club cu faima celui craiovean, spune totul despre acest personaj.

ŞI CUM ŞI CEI DE LA CLUJ ŞI-AU DAT SEAMA DE MAREA ŢEAPĂ NUMITĂ Marcel Popescu, a început să se ploconească în faţa celor care până nu demult îi împroşcase cu mizeri. Mai mult, să lingă unde a scuipat! Aşa se face că de curând, rămas probabil fără obiectul muncii la „mândria Ardealului”, „băi, vopsitule” şi-a mai călcat odată pe onoare şi a bătut palma cu falitul finanţator al Universităţii, Adrian Mititelu, faţă de care mulţi ani a avut după cum singur afirma o mare repulsie. Criza generală care s-a abătut asupra fotbalului l-a făcut să dea mâna cu cel pe care până mai ieri îl denigra pe oriunde se putea şi în această iarnă i-a adus un jucător. La cât de des este văzut „vopsitul” în preajma sărăntocului Mititelu sau dând târcoale clubului de pe Kogălniceanu, nu ar surprinde pe nimeni dacă Marcel Popescu s-ar cocoţa în una din funcţiile de conducere ale Ştiinţei. Şi atunci, picajul Universităţii ar fi garantat...

VORBIND PUŢIN ŞI DE VIAŢA PRIVATĂ A „VOPSITULUI” TREBUIE SPUS că nici aceasta nu diferă prea mult de cea profesională. Ca şi în meserie, dezordinea şi înşelăciunea persistă în cotidianul lui Marcel Popescu. Prieten bun cu jocurile electronice sau păcănele cum este la modă denumirea măncătoarelor de „caşcaval” au contribuit decisiv la decăderea ca om şi profesionist a celui numit „băi, vopsitule”. Banii încasaţi cu uşurinţă pe spinarea altora s-au dus la fel de uşor la aceste păcănele, poker ori alte distracţii de puştan de bani gata, nu de om în toată firea cu copil de întreţinut. Şi dacă vorbim de copii, precum zicala „aşchia nu sare departe de butuc” nici fiul nu a sărit mai departe de tată, aşa că fiul acestuia este recunoscut în Craiova ca un împătimit al jocurilor de noroc, ruletă, poker ori pariuri sportive, unde cu nonşalanţă pierde sume mari de bani, probabil cu gândul „las că mai dă tata un tun”! Şi cum tunurile lui tata întârzie să apară, dobânzile cresc de la o zi la alta...